Baicului, ora 5:30

Zâmbesc… M-am dat jos din pat ca să scriu. Sau, mai corect, ca să continui o discuție pe care am întrerupt-o prea devreme, din cauza ego-ului meu gălăgios.

Acum chiar râd. Tot ego-ul m-a ridicat din pat si acum.

5.30. Se luminează. În Baicului, încep să se aprindă luminile la ferestre. Aceleași blocuri, același cartier muncitoresc. 5:30 dimineața e târziu.

Cum începea dimineața acum 40 de ani

Acum 40 de ani, în același loc, luminile se aprindeau la 4:00.

Nu puteam să dorm nici atunci. Abia după ora patru reușeam. Atunci porneau tramvaiele.

În liniștea aia, mai exista un singur om treaz. Baicului nr. 1. Îl auzeam: pașii, tusea, bricheta. Își aprindea țigara și aștepta primul tramvai. Când începea el, puteam să adorm eu.

Era pescar ocazional. Înalt, solid, prea vocal pentru vremurile alea. Periculos de liber în vorbă. Tramvaiul venea dinspre Obor, cu alți pescari și vânzători de viermuși. Meserie reală. Nu cod sau metaforă.

„Dane, ai o țigară?” „Dane, mergem, mă?”

Apoi râdeau. Bancuri cu Ceaușescu. Râsul lor umplea cartierul, sau poate doar capul meu, sub pătură.

După aia a venit Revoluția.

Pescarul ăla prea gălăgios pentru comunism a fost mai curajos decât toți cei care tăceau și care încă tac. A stat în fața gloanțelor. A râs. Le-a întors spatele. Și i-a ținut pe oameni pe loc.

Nu e o amintire vaga. E un fapt. Întrebați-l pe domnul Cristian Tudor Popescu. Memoria curajului acestui om l-a marcat pe gazetar – pentru tot restul vieții sale.

Numele lui: Dan Iosif.

N-a prins mult din democrație. Dar nici nu era genul care să aștepte.

De la memorie la timp

…Și eu vorbesc despre timp, despre convenții. Despre ora mutată înainte și înapoi, an de an, în Europa, SUA, Canada, jumătate din Australia. Un reflex păstrat fără întrebare. Un ritual absurd, păstrat ca boul să vadă mai bine jugul în care trage.

Luăm de bun orice standard, oricât de strâmb e. Asta e problema. Nu timpul. Sau poate doar, siguranța cu care pretindem că îl înțelegem.

Si totuși, dacă temporalitatea nu stă în lucruri sau în oameni? Si nici în realitate? Ci mai degrabă, în capul nostru. În felul în care ordonăm haosul ca să nu ne sperie.

Numim asta „timp” și ne prefacem încruntați că explicăm lumea, când, de fapt, o simplificăm și o tăiem în bucăți suportabile.

Timpul ca interpretare, nu realitate

Nu vorbesc despre timp din întâmplare. Trei săptămâni am stat în el. L-am desfăcut bucată cu bucată.

Planificarea bugetară a statului e despre cum se ia o realitate continuă și se taie felie cu felie, în secvențe convenabile; despre cum decizia greșită este împinsă dintr-un moment în altul până când nu mai pare a cuiva.

Mâine veți vedea, dar si auzi unde duce asta, in materialul:

De la cap spre centru, pe urmele deciziei greșite.

De ce text însoțit de audio?

Consider că: in lumea de azi (una în care totul se comprimă în flash-uri și reacții rapide) vocea rămâne ultimul spațiu în care un sens poate fi dus până la capăt. Știu că, in mod inevitabil va fi distorsionat, dar nu complet pierdut. Așa că, îmi asum demersul.

Pentru un crâmpei de realitate, astăzi nu avem nevoie de și mai mult timp. Doar de luciditate. Și, poate, de ceva mult mai greu:

coordonare între orbi.

Gânduri bune,