Suntem martorii unei abdicări. Nu de la funcție (ferească Sfântul). De la criteriu. România tocmai a trimis la Curtea Europeană de Conturi un politician cu zero experiență în audit, buget, fiscalitate sau guvernanță financiară. Ei, și? — ai putea spune. Care e problema?

Problema e că a fost acceptat. Și de aici decurg două dileme clasice de est-european. Prima: nu v-ați prins cine e sau chiar nu vă trebuie competență? A doua: dacă nu vă trebuie, cine muncește cât mimează domnia sa? Faceți drop-shipping din China? Cine face auditul, câtă vreme fiecare stat își plantează politrucii pe post de „gardieni ai bugetului european”? Sau doar completăm frumos graficele UE, unde România iese mereu pe ultimul loc?

Spuneți-ne, măcar sa putem șopti satisfăcuți între noi: „…ai văzut al nostru? Școala vieții! S-a dus acolo fără nicio treabă cu sigla de pe gard și l-a pus sa muncească in locul lui pe… cine?” Nu ziceți bulgarii, că pe ei i-am depășit de două ori în viața asta. Sau e totuși prima variantă: n-ați știut? Atunci e și mai grav.

Putem, desigur, alege să fim inconștienți. Să vedem partea plină a paharului. Verifică doar bani. Se mai fac. Prea suntem avari. Ce atâta competență? Dacă aveam o Curte Europeană de Sănătate și trimiteam 27 de numiți politic să ne opereze, prin rotație, de cataractă — era mai bine? Ce atâta „specialiști, specialiști”! Banii țin de fler, talent și o binecuvântată loialitate de partid. Doar că, în acest ritm, ajungem repede la concluzia că „pământul e plat”.

În contabilitate, nu te unge Dumnezeu auditor. Și nici partidul. Înveți. Sau nu ești. Nu în mod legitim. Nu în spațiul public european.

Vă ofer chiar o sugestie de carieră alternativă, domnule Romașcanu. De ce nu încercați un post la Armata Salvării? Cu tot respectul pentru acest ONG și scuzele sincere față de ei pentru comparație. Este tot o structură ierarhică, metodistă, bazată pe voluntariat. Dacă ajutați comunitatea în ritul stabilit, puteți primi un titlu onorific: începeți căpitan, cu șanse reale să deveniți locotenent-colonel. Acolo, da, se poate și fără expertiză în audit — cu condiția să faceți efectiv ceva pentru oameni, si titlul, doar in cadrul grupului.

Dar nu e doar despre titlu. Mergeți la Luxemburg, pe 28.000 de euro pe luna, și dacă reușiți să păstrați aparențele — ca un angajat de delivery din centrul Bucureștiului care mimează cu succes că stăpânește engleza și româna deopotrivă — primiți și pensie pe viață. Ca o răsplată pentru cinci ani de tăcere activă.

Dar cel mai tare a deranjat ipocrizia discursului dumneavoastră. Un fel de „nu mă mai căutați, am plecat în lumină”. Mesaj transmis cui, domnule Romașcanu? Că părea scris dintr-un univers paralel. Nu puteați pur și simplu să vă duceți? Fără explicații? Nu e ca la fondurile norvegiene, unde e musai să comunici public începutul proiectului.

Dar scuzele mele. Am fost subiectivă. Iarăși am crezut, naiv, că avem de-a face cu un act de comunicare publică. Chiar si in ciudă. M-am înșelat. E doar o reclamă de partid. O traduc:

„Dragi tovarăși, cu recunoștință și emoție revoluționară, anunț că, la acest al XIX-lea Congres, am primit vizita de pretenie a delegației popoarelor vecine în țara noastră. O izbândă a luptei de clasă, prin vocea hotărâtă a partidului și a marelui conducător.”

Cum e posibil? Răspunsul e simplu: în realitate, toți au ceva de câștigat din această stare de fapt. România scapă de un client incomod de partid. PSD își securizează fidelii. Parlamentul European își conservă liniștea instituțională. Iar Curtea Europeană de Conturi își diluează rolul ….în tăcere.

Lucian Romașcanu a fost ministru al culturii, purtător de cuvânt al PSD suspendat in urma unui derapaj grav la adresa jurnaliștilor, șef de comisii de partid și, mai ales, fidel al cercului Ciolacu iar acum, membru al ECA trimis de guvernul Ciolacu.

Altceva ….legat de audit? A lucrat în prima parte a anilor 90 în industria vinului, apoi și-a început cariera în presă, ca director de vânzări al trustului Mediapro (1997-1999). A continuat să aibă funcții de conducere în presă, la Kanal D și la Cancan.

Dar revenind la referințele bune – e, literalmente, un om din cercul de familie al fostului premier. Nașul copiilor. Și viceversa. Iar soția sa a fost directoarea de cabinet a premierului, membră a doua Consilii de Administrație (Teletrans și Compania Naționala de Administrare a Porturilor Dunării Maritime SA) încă din 2019. Cu toate acestea, a fost propus de Guvern, votat de Parlament, validat de Curtea de Conturi națională, audiat de Parlamentul European și confirmat în Consiliu. Dacă cineva mai crede că această funcție se obține pe baza competenței, să recitească paragraful de mai sus.

Să fie clar: nu i se reproșează lui Lucian Romașcanu doar că nu are pregătirea cerută de fișa postului (deși n-o are). Nici că nu are experiență în audit public (deși n-are). Așadar, nu ne scandalizează faptul că domnul Romașcanu e total inadecvat pentru poziția de membru al ECA.

Problema e faptul că nu mai avem un cod moral care să se declanșeze. Un beculeț. Ceva. Ne scandalizează faptul că nu mai scandalizează. Că am internalizat acest tip de numiri într-un mod absurd. Că „nu e chiar așa grav”.

Poate că Romașcanu nu va face niciun rău instituției. Așa cum nici alții, înaintea lui, nu au făcut „rău direct”. Dar când criteriul e deja compromis, ne vom uita la următoarea numire cu din ce în ce mai puține așteptări – timp în care, Curtea riscă să devină un azil pentru funcționari de partid, un alt organism decuplat de la orice exigență reală.

Nu e prima numire discutabilă, dar este printre cele mai ostentative. Iar dacă Europa nu are curajul să refuze numiri vădit compromise moral — atunci avem o problemă europeană de onoare. Sau cel puțin de selecție, de standard. Si într-o zi, când vom avea nevoie ca aceste instituții să funcționeze — în vreo nouă criză, în depistarea nenumăratelor fraude majore?

integritatea dispare din interior

Lucrarea lui Moore, Tetlock și Tanlu „Conflicts of Interest and the Case of Auditor Independence: Moral Seduction and Strategic Issue Cycling” explică un fenomen subtil și devastator al colegilor americani, aplicabil întocmai oricărei insigne de „auditor independent” – mediu privat sau organism suprastatal. Puterea și ingerința cu politicul sunt identice.

Instituțiile sunt subminate mai degrabă, de infiltrarea treptată a unor practici și figuri care mimează respectabilitatea si care erodează din interior normele critice ale profesiei. În cazul de față, vorbim despre o fraudă de sens – printr-un clasic …“moral seduction”.

Lucian Romașcanu e acolo pentru că sistemul — politic național și prin complicitate, și cel european — au ajuns să confunde recompensa de partid cu mandatul tehnocratic. Pentru că toți au fost deja „seduși moral” să accepte că „așa se fac numirile”. Și asta e, poate, cea mai periculoasă formă de decădere: când toate instituțiile sunt la locul lor, dar nimic din ce se întâmplă în ele nu mai are sens.

“Because most wrongdoing is due to ordinary bias rather than corruption, our institutions are designed to fail by focusing on explicit intent rather than structural drift.”

Așadar… sunt instituțiile, prin designul lor, capabile să prevină „devierea” morală individuală?

De ce oamenii aparent decenți, în medii instituționale corupte, iau decizii indecente fără să creadă că greșesc

Al doilea concept-cheie din lucrarea amintită este “strategic issue cycling”. Atunci când o instituție se confruntă cu o problemă reală — în cazul nostru, numirea unui om profund nepotrivit într-o funcție de maximă responsabilitate — reacția sistemului nu este să confrunte frontal criza, ci să o „rostogolească” procedural, până când problema dispare din atenție. Așa s-a întâmplat și acum. Guvernul României propune. Parlamentul României validează. Curtea de Conturi națională semnează. Parlamentul European audiază. Consiliul UE confirmă. Nimeni nu respinge. Fiecare actor joacă scena cu resemnare, de parcă nimeni n-ar mai putea face nimic.

„Wrongdoing is often not the result of conscious corruption, but of moral disengagement in ambiguous contexts, where plausible deniability is institutionalized.” Albert Bandura, Moral Disengagement Theory: A Closer Look at Unethical Behavior

Curtea Europeană de Conturi, ca și alte instituții europene, suferă de deficit de selecție, pentru că procedurile sunt proiectate pentru negociere politică, nu pe cale meritocratică. Aici e colapsul, Iar atunci când standardele europene devin negociabile între statele membre, avem dezinstituționalizare prin consens opac. (Börzel & Risse, 2012).

Nu își imaginează nimeni ca ECA este vreo instanță juridică. Este doar o instituție de supraveghere a modului în care sunt cheltuiți banii cetățenilor europeni. Dar odată ce reprezentările statelor devin monede de negociere internă — pentru favoruri, funcții sau păstrarea echilibrelor de putere — Curtea își pierde autoritatea simbolică și eficiența reală. Romașcanu e un precedent toxic, pentru că e perfect legal și profund ilegitim. Si nimeni nu vrea să pună întrebarea: ce mai înseamnă „potrivit pt. funcție”?

Deprofesionalizarea auditului

Trebuie să înțelegem psihologia acestui moment. În loc de integritate, noi oferim „paritate politică”, un fel balcanic de a spune „ba pe-a mă-tii”.

România nu încalcă nicio lege, dar încalcă toate normele nescrise ale meritocrației și responsabilității publice. E vorba de ce transmitem ca societate și ce acceptăm ca europeni. Dacă o funcție de audit poate fi ocupată de un om fără nicio competență în audit, atunci întrebarea nu mai e „de ce el?”, ci „de ce nu oricine?” Și atunci răspunsul, cinic de altfel, devine : pentru că nu mai contează. Iar dacă nu mai contează, înseamnă că instituția s-a golit de sens.

Ceea ce lipsește, de la București și până la Bruxelles, este reflexul de autocritică. Ce avem?Sperantă in uitarea rușinii.

Mai puteți și refuza propuneri. …doar de vă mai amintiți cum.