Fisura din Stat: Separarea dintre Producția de Valoare și Buget

• De ce planificarea bugetară este un „cartof fierbinte” administrativ
• Două lumi incompatibile: colosul și coțofana
• De la metaforă la sistem economic real

Domnule Nazare,

Vin dintr-o lume necunoscută dumneavoastră sau colegilor dumneavoastră, așa că voi merge o bună parte din acest material pe analogii, pas cu pas, până la congruența înțelegerii cu realitatea.

Aveți o amărâtă de planificare bugetară pe care o tot învârtiți de mai bine de un an și o aruncați ca pe un cartof fierbinte de la unul la altul, mormăind ușor printre buze că …tot ca voi iese. E adevărat – fiecare pe limba lui, dar până la urmă, un cântecel tot se leagă. Iar în canon, tot cor se cheamă.

Să revenim. Planificarea bugetară și lumea din care provin, cea pe care dumneavoastră nu o cunoașteți.

Să-i spunem lumii mele “colosul” iar mimetismului dumneavoastră de a aduna cioburi de planificare bugetară, concepte după ureche precum strategie, abordare multi-cadru, acțiuni de follow-up sau revizionism bugetar – acestei părți să-i spunem “coțofana”.

Nu vă revoltați. Tot e ceva și într-un ciob colorat pus deoparte de o pasăre. Dar dacă tot suntem oameni și avem nevoie toți de apă, ar fi bine să lipim la loc ulciorul.

Așadar, de ce lumea din care provin se numește “colos”? Și asta fără urme de modestie, după cum se vede.

În primul rând, pentru că este un mecanism enorm și, mai ales, funcțional. Greșelile costă bani și implică uneori pierderi de vieți omenești. Multe. Nu una, două.

Mai exact, dacă în lumea din care provin, în 1999, „se zbenguia” chiar și cea mai neînsemnată piesă prin planificarea strategiei sau execuției întregului – așa cum o faceți dumneavoastră în planificarea bugetară a țării – astăzi poate nu mai erați ca să ne spuneți toate aceste istorioare despre forecast și circuitul banilor prin mecanismul de stat.

Însă, uneori oamenii simpli se sting fără ca lumea să știe că au fost eroi. Iar oamenii mari decid mult prea simplist pentru perspectiva oferită de înălțimea scaunului din care ne privesc.

Să facem un mic exercițiu de imaginație.

Deciziile în sisteme reale vs administrația bugetară

• Cum funcționează decizia în medii industriale cu risc real
• Diferența dintre responsabilitate operațională și responsabilitate contabilă
• Exemplul deciziei critice și logica consecințelor ireversibile

Dacă v-aș întreba ce ați face cu o ladă cu fiole de nitroglicerină care încep să se înverzească, pe un drum județean, într-o Dacie papuc fără aer condiționat, având în față o bifurcație cu două variante – un sat pe o parte și o benzinărie pe cealaltă – cel mai probabil v-ați apăra spunând că nu sunteți chimist. Nu e treaba dumneavoastră să știți.

Numai că, în acest exercițiu de imaginație, spre deosebire de cartoful fierbinte din realitate, numit „buget”, care tot zboară de la unul la altul, lada mea imaginară cu nitroglicerină aproape verde nu mi-o mai puteți arunca înapoi. Nu mai aveți timp. E aproape verde. Așadar: sat sau benzinărie?

Decizia corectă a fost benzinăria. A luat-o un om cu douăsprezece clase. Nu era chimist. Dar era parte dintr-un mecanism și avea bunul-simț al realității.

În sat riscul era prea mare. La benzinărie a mers direct la lada frigorifică cu înghețată, a pus lada cu nitroglicerină înăuntru și s-a așezat pe capac până când fiolele au revenit în parametri normali.

Se lucra cu nitroglicerină pe vremea când nu exista temperatură controlată. Uneori puneai pur și simplu furtunul cu apă pe Dacia papuc, ca să răcești caroseria în care era încărcătura.

Se lucra și cu tuburi de oxigen dinaintea cofrajelor moderne. Un singur gest imperfect și tubul încărcat complet începea să se clatine.

În astfel de momente, alt om simplu lua o decizie în fracțiuni de secundă: își punea mâna între tubul in cădere și celălalt tub plin peste care urma să se prăbușească. Știa că își va sacrifica degetele mâinii drepte. Dar știa și că dacă nu o face, explozia va lua cu ea mult mai mult.

A lua o astfel de decizie în milisecunde cere mai multă înțelepciune și mai mult curaj decât am întâlnit vreodată în toată clasa politică românească.

Oameni. Mecanisme. Substanțe. Planificare. Risc. Și profit. Totul într-o coordonare perfectă. Cu toată imperfecțiunea umană luată în calcul, dar cu încrederea oamenilor în oameni. In fiecare piesă a întregului. Într-o fabrică, acum 25 de ani. Nu un palat.

Și vă spun fără ezitare că trei manageri din acel sistem ar putea face azi planificarea bugetară multi-cadru a României, cu execuție impecabilă, follow-up și reglaj permanent și probabil ar scoate și țara din deficit. Salutari d-nei Anca Nartescu, unul dintre ei.

Problema este că lumea aceasta există de zeci de ani, în paralel cu turnul dumneavoastră de fildeș. Doar că, lecțiile nu urcă niciodată până în minaret. Coborâți puțin cu picioarele pe pământ și vă fac briefingul.

Să ne întoarcem în timp pentru a ne poziționa corect față de întreaga paradigmă a planificării bugetare și pentru a înțelege unde s-a pierdut această înțelegere.

Ruptura post-1990

• Dispariția mecanismelor de producție și migrarea motorului în piață
• Statul rămas doar cu funcția contabilă
• Apariția economiei paralele de capital și decizie

Anul 1988. România era un stat socialist. Să privim statul ca pe o societate comercială. Avea atunci o echipă de vânzări – ICE Dunărea – antrenată în Occident până în măduva oaselor în trading comercial și monetar: orice mișcă și se poate vinde, legal sau ilegal, de la noi și mai ales de la alții.

Și o avea pe „d-na Nuți” la contabilitate.

Anul 1990. Statul român a rămas doar cu „d-na Nuți” și cu înțelegerea ei contabilicească bidimensională până astăzi. Știe să regleze închiderile de an, dar nu și cum să producă banii.

Echipa de vânzări, cu planificările lor strategice monstruoase dar profitabile, a devenit noul mediu de afaceri al României în democrație.

Acolo s-a produs prima mare fisură. Nu în economie. Economia și-a văzut liniștită de drum, așa cum face orice organism viu când i se deschide o supapă. Fisura s-a produs în mecanismul statului – unul rămas contabilul unei economii pe care nu o mai înțelege.

Și de aici începe povestea cu adevărat interesantă. Pentru că dumneavoastră credeți că administrați un buget. Dar, nu. În realitate țineți în mână un termometru. Asta e bugetul: un termometru cu care luați temperatura organismului pe care nu îl mai vedeți de mult.

Iluzia bugetului

• De ce bugetul este confundat cu economia însăși
• Dobânzile ca indicator al dezechilibrului structural
• Investiții declarate vs investiții reale

Statul, domnule Nazare, este o mașină de transformat resurse în putere. Atât. Iar resursele sunt simple și plictisitor de evidente:

Oameni. Teritoriu. Cunoaștere. Capital. Poziție geografică.

Din aceste cinci lucruri, unele state reușesc să scoată bani, infrastructură, securitate și influență geopolitică. Dumneavoastră și colegii – rapoarte.

Oamenii sunt cei care transportă energie economică dintr-un loc în altul. Într-o instalație industrială fluxul curge. Nu stă să cugete in amonte. Cine a lucrat vreodată într-un sistem real, fabrică știe că dacă fluxul se oprește, instalația moare.

Și iată paradoxul momentului actual:

Administrați mai mulți bani decât a administrat vreodată statul român în istoria lui, dar controlați din ce în ce mai puține mecanisme care îi produc.

După 1990, statul a păstrat contabilitatea, iar piața …a plecat cu motorul. Statul a rămas cu ce știa să facă cel mai bine: să închidă anul contabil. În mediul de afaceri sau în state mai răsărite – lucrurile stau invers. Bugetul este finalul poveștii.

Mai întâi există informația. Statul trebuie să știe unde se mută capitalul, ce industrii se reorganizează, ce tehnologii apar și ce resurse devin critice. Strict operațional. Și obligatoriu. Dacă vrei să faci ceva, nu doar să mimezi.

Apoi apare capitalul. Capitalul real care se mișcă și investește înainte ca oportunitatea să devină evidentă pentru tot omul. Nu cel scriptic, contabil, pe care îl tot scrijeliți în buget. Cel real.

Apoi vine industria. Nu în termeni patriotici răsuflați sau trași de păr ai unor fabrici deja rablagite. In sensul pragmatic al capacităților fără de care o țară devine doar piață de desfacere: energie, infrastructură, tehnologii strategice, capacitate de producție acolo unde dependența devine risc.

Abia după toate acestea apare comerțul. Pentru că nici piețele nu se deschid singure. Cineva trebuie să împingă uși. Dar când are cu ce!

Și abia la final, domnule Nazare, intră în scenă contabilitatea. Bugetul.

Deja devine jenant. Vedeți dumneavoastră, rolul bugetului nu este să inventeze bani. Când vă aud vorbind de creșterea valorii nominale a potențialului alocat investițiilor – preponderent din PNRR – simt că mă sufoc. De ce?

Valoarea dobânzilor aferente împrumuturilor luate până acum depășește valoarea alocată investițiilor. Si dobânzile chiar trebuie plătite. Nu ca fondurile din PNRR pe care știm deja că nu le vom atrage în timp util. Deci, vise pe baț la investiții. Datorii mari, certe. Așa că, soluția nu e să scrieți o altă strategie sau să mai creați o altă agenție.

Ulciorul acela despre care vorbeam la început nu mai există. Cioburile lui sunt deja în prea multe buzunare. De asta pândesc arieratele in fiecare lună să se reverse peste maluri; domnul Bolojan se uită în gol și stă pe sârmă semantic gândind-se cu ce s-a ales în viată, iar domnul Grindeanu șoptește din spatele clasei că oricum o jonglează din comisii dacă mai insistați atât cu munca sau cu cartea. Si fie ciorba chiar și rea …el o are pe Savonea.

Reconstrucția statului funcțional

Trebuie refăcută “roata”, mecanismul prin care statul transformă resursele în putere economică. In favoarea statului român. Altfel, in economie nu există punct neutru. Doar debit și credit. Adica, ori pentru țară, ori pentru alții. Nu sunteți Daniil Sihastrul. Asadar, daca mai urcați inflația și nu scoateți un plan real, nu sunteți nici pentru țară.

Și aici apare întrebarea pe care nimeni nu o pune. Dacă statul doar justifica ce cheltuie și ce are (deși teoretic nu are), atunci cine produce /controlează mecanismul prin care banii apar? Că nici banii ăștia nu răsar din contabilitate. Contabilitatea îi găsește deja acolo, ii maschează, mută sau justifică, după caz. Pentru?? O luăm iar pe tăpșanul analogiilor.

Gândiți-vă la un port. Nu la biroul administrației portuare că ne ia groaza. La un port real. Undeva, în larg, vin niște nave. Aduc energie economică: marfă, capital, tehnologie, contracte. Portul nu produce navele. Dar fără port navele nu se pot opri. Statul funcționează fix ca acest port. Creează locul în care fluxurile economice globale, regionale sau locale decid să ancoreze. Unele state au înțeles acest lucru foarte devreme. Altele îl învață acum. Iar unele, din păcate, nu vor să se apuce. Să ne uitam așadar, la cei care au înțeles. Ultima oară.

Precum într-o fabrică, domnule Nazare,

Informație, capital, producție si flux comercial. Când aceste mecanisme funcționează, statul nu mai seamănă cu d-na Nuți care încearcă nevrotic să închidă anul contabil. Devine o mașinărie capabilă să transforme resursele țării în putere economică. Iar contabilitatea își poate face treaba perfect respectabilă: să numere, verifice și să stabilizeze rezultatul.

Dar să nu confundăm registrul cu motorul. Pentru că statele care confundă contabilitatea cu producerea valorii ajung inevitabil să administreze din ce în ce mai multe cifre și mai deloc, economie.

Cum se reconstruiește “roata”? Prin reconectarea fluxurilor. Statul trebuie să aibă:

• un centru real de inteligență economică;
• un vehicul de capital strategic;
• o strategie industrială coerentă;
• un sistem de diplomație economică activ;
• o planificare fiscală integrată cu celelalte patru.

Abia atunci bugetul devine ceea ce trebuie să fie. Nu o listă de cheltuieli.