Aducerea aminte a memoriei
Se spune că primul mare fake news din istorie a fost chiar apariția scrisului. Așa credea regele Thamus, când l-a contrazis pe zeul Theuth: „Acest dar al tău nu e memorie. Este aducerea-aminte a memoriei”, spunea el. O formă de substitut.
Thamus, mai înțelept, a văzut în darul lui Theuth începutul uitării, considerând că scrisul dă iluzia oamenilor că știu… dar nu mai gândesc.
Două milenii mai târziu, suntem absolut convinși că nu mai e nevoie să gândim deloc. Azi avem orice. Nu mai avem, însă, răbdare.
În acest context, să învățăm „a ne aduce aminte” e poate cel mai dificil paso doble. Avem doi dansatori alături de noi, zi de zi, până la final. Începători, average sau profesioniști. Mereu de același nivel: cunoașterea și conștiința noastră.
Începând din august, România are un nou cod de reglementare al audiovizualului – cod menit să combată dezinformarea și să introducă, oficial, educația media în școli. Pericolul, însă, e mai degrabă în ce credem că înțeleg copiii, decât în ce află.
Decizia nr. 573 din 25 iunie 2025 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual a fost adoptată de Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) și publicată în Monitorul Oficial nr. 641 din 8 iulie 2025. Această decizie înlocuiește vechiul cod din 2011 și introduce reglementări noi pentru serviciile media audiovizuale – inclusiv pentru platformele digitale și serviciile video la cerere.
Decizia nr. 573/2025 este un act normativ emis de CNA, are forță de reglementare și va intra în vigoare la 30 de zile de la publicare, respectiv pe 7 august 2025.
Cu toate acestea, există excepții: dispozițiile referitoare la jocurile de noroc și suplimentele alimentare vor intra în vigoare la 90 de zile de la publicare, respectiv pe 6 octombrie 2025.
Dezinformarea este o formă de dezobișnuire de adevăr cu consecințe directe și palpabile în politic și educație. Dar să lăsăm politicul. Să ne orientăm acolo unde încă mai există șanse reale: copiii.
Pentru ei, dezinformarea este un mecanism de slăbire a gândirii critice.
Pentru un copil de 12 ani, realitatea începe pe un ecran!!! Faptele și opiniile se amestecă, emoția bate argumentul în mii de frame-uri pe secundă, iar titlurile devin rafale de AKM-uri. Bouncing pop-ups, priceless offers, surreal worlds, endless unachievable beauty, idiotic labubu figures, technologia… – toate traduse în: a constant feeling of not good enough.
Dacă nu-i învățăm pe copii să citească printre rânduri, cred că i-am abandonat deja.
Însă pe cine ne bazăm în acest demers onorabil și așteptat, de altfel? Câți profesori stăpânesc acest teritoriu? Cine îi va învăța pe ei, înainte să-i învețe ei pe copiii noștri? Și, mai ales, ce manual va explica diferența între opinie și propagandă?
Nicio lege nu poate înlocui ceea ce școala nu mai face de prea mult timp: să ofere context, criterii de judecată, să pună întrebări grele. Iar fără criterii, oamenii pot fi convinși de orice.
Era un slogan pe vremuri la Discovery: Question everything!
Educația media ar trebui gândită ca o reintroducere a exercițiului gândirii și al îndoielii. Al responsabilității față de ceea ce crezi și ce-ți iese pe gură. A ști nu înseamnă a da un search.
Iar datoria noastră nu e să-i învățăm pe copii să verifice linkuri, să dea replica mai rapid decât clipesc, să se alinieze și, eventual, să nu dea share la prostii.
Suntem conștienți că nu va funcționa. Pentru ca intre „a simți” și „a ști” e o distanță pe care numai rațiunea o poate traversa. Este memoria discernământului.
Pe asta suntem datori sa le-o explicam copiilor.
Altfel, într-o zi vor uita și adevărul… și faptul că l-au uitat.
