Andreea Ecaterina Gudin

Încep să cred că nu aveți nicio intenție să redresați economia.

Se va mări TVA-ul pentru că e singurul lucru care se mai poate face, fără a fi deranjat vreun grup de interese. Si cum UE a decis sa dea „o pauza” de patru luni – a venit momentul sa puneți batista pe țambal din nou.

Avem, în sfârșit, o strategie de dezvoltare fiscală: așteptăm să ni se întâmple ceva. Într-o Europă care coboară pe panta inflației, noi urcăm precum Dică pe vremuri, la fotbal. „…Du-te Dică, du-te!”

…Însă, în contratimp.

Pentru un deficit suplimentar de 30 miliarde lei, cât avem nevoie să acoperim în logica fiscală a lui 2025–2026, un singur punct procentual în plus la TVA aduce în jur de 9 miliarde lei (în funcție de gradul de colectare, estimările variază între 8,5 și 9,2 mld). Așadar, trei puncte procentuale de TVA „acoperă” contabil întreaga ajustare.

Nu mai e nevoie de audit, tăieri, restructurări în aparat sau contracte publice. Veți pune batista pe țambal și inflația pe bonul de casă. Așa arată, în esență, manualul neoficial al consolidării fiscale la români. Politică pe pâine, despre politici economice.

Cred că e important să avem oameni pregătiți – capabili să ia decizii coerente – în momente de cumpănă economică – însă, prin modelul de negociere împotriva naturii aplicat până azi, e clar că întâi ați găsit „șopârla economică” menită să vă asigure liniștea ministerială (în continuare), și abia apoi – ați decis să îl lăsați pe Bolojan să aibă grijă de șopârlă și de nimic altceva. I-ați pus, ca la Senat, și un indicator? Dacă se atinge dracului de ceva, în doi ani… vine rotativa…

Ați „rezolvat” și problema declarațiilor de avere, comunicarea e dezordonată, strategia — inexistentă, iar ordinea „în lanțul trofic normativ” — bălăceală la Therme. Până aici, cu același autobuz mergeți toți.

Vă tot uitați însă, la indicatorii economici de parca ar avea râie. România, în 2024 și 2025:

• Deficitul bugetar estimat pentru 2024 depășește 9% din PIB, dublu față de ținta asumată în PNRR (4,4%) și mult peste media UE (3,5%).
• Pentru 2025, ținta este o reducere la 7%, ceea ce înseamnă tăieri de cel puțin 30 de miliarde de lei în doar jumătate de an, după ce primul semestru a fost irosit între alegeri și neclarități fiscale.
• Prognoza oficială de creștere economică (2,5%) este nerealistă, iar realitatea indică o contracție a dinamismului: în T1 2025, economia a crescut doar cu 0,3% față de trimestrul anterior, iar consumul și exporturile încetinesc vizibil.
• Serviciul datoriei publice consumă circa 80 miliarde lei anual – echivalentul bugetelor combinate ale Educației și Transporturilor – iar dobânzile au sărit peste 6% în lei și 4-5% în euro.
• Deficitul de cont curent depășește 7% din PIB, reflectând o economie dependentă de capital extern pentru consum, cu o industrie insuficient competitivă și investiții străine productive insuficiente.
• Dacă ratingul de țară scade, iar intrările de capital se opresc, presiunea pe cursul de schimb ar putea duce euro rapid la 5,5 – 5,7 lei în 2025, cu efecte negative asupra întregii economii.

Fiecare dintre indicatorii economici sunt, în fapt, precum analizele de sânge ale unui om. Nu te lauzi că ai indicele glicemic mai mare decât al cehului. Începi să te verifici pe la doctori dacă nu cumva ai diabet. Asta, dacă nu ești atât de liniștit cu duhu’ încât să crezi că trece cu scăldat în apă cu informație iarna și te bazezi pe industria calului pentru o nouă relansare economică, călcând cu pantofii tăi scumpi, cu talpa roșie – prin Bărăganul arid și crăpat al prostiei economice. Scuzați-mă.

Inflația e o convulsie reală a sistemului economic. Se adaptează, lovește în valuri – unele bruște, altele lente și perfide – și neînțeleasa, ajunge să fie tratata cu autosugestie. E necesara înțelegerea si aplicarea unei forme de diagnostic diferențial care poate desface inflația în straturile ei reale: șocuri exogene pe termen scurt, mecanisme interne ciclice și, mai ales, blocajele structurale pe termen lung.

Fără acest tip de analiză, rămânem la nivelul în care creștem dobânda ca să arătăm că „facem ceva”, dar nu ne atingem de carteluri, de haosul instituțional sau de lenea productivă care ne ține sub apă. Și, dacă mai aud pe cineva că inflația trece de la sine, îl trimit să-și caute sănătatea economică acolo unde își caută și echilibrul – în discursuri seci cu pantofi scumpi prin Bărăgan.

Impactul inflaționist al majorării TVA

• Efectul direct: un transfer mecanic de circa 0,7 puncte procentuale asupra inflației, aplicat rapid în ultimele luni ale anului 2025, afectând circa 40% din coșul de consum al indicelui prețurilor de consum (IPC).
• Efectele indirecte, de runda a doua: anticipațiile inflaționiste cresc, mai ales în sectorul serviciilor – cel mai vulnerabil la influențele endogene, unde monopolurile și semi-monopolurile pot transmite majorări de prețuri peste valoarea TVA-ului, pe fondul unui deficit de concurență și productivitate.

În total, efectul agregat al creșterii TVA este estimat între +0,9 și +1,2 puncte procentuale în inflație, ceea ce ar putea ridica rata anuală la 6,4 – 6,7% până la sfârșitul lui 2025. O decizie profund prociclică și contraproductivă. Creșteți TVA-ul într-o economie supraîncălzită pe interior. Rezultatul? Inflație pe trei niveluri, recesiune pe două.

Cum, de când si unde?

Context regional – Analiza datelor Eurostat și BNR pe ultimii 10 ani arată o dinamică inflaționistă clar diferențiată între România și statele UE. Sa facem un zoom in, in raport cu Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia:

• România s-a menținut constant peste media UE și zona euro începând cu 2021.
• 2022–2023: diferență de peste 4-5 puncte procentuale între România și Zona Euro.
• 2024: deși în scădere, România rămâne cu o inflație mai mult decât dublă față de Zona Euro (5.6% vs. 2.2%).
• Ținta BCE (2%) a fost atinsă de UE/Zona Euro, nu însă și de România.

Pe lângă o inflație medie mai mare, valuri mai ample și mai frecvente, tensiunea structurală — respectiv componenta de inflație ce nu poate fi atribuită șocurilor exogene sau sezonalității — este mult mai ridicată. Si aici ajungem la problema structurală profundă, cu manifestări endogene.

Descompunere sectoriala (UE România, 2023–2025)

România prezintă o contribuție aproape dublă până triplă comparativ cu media UE la servicii și produse alimentare, energia fiind neutra în UE, dar în posibila creștere în România. Raportul pe categorii confirmă explozia inflației endogene.

• Serviciile au o contribuție de peste 7%, în timp ce în Zona Euro ele contribuie cu doar 1.47 p.p.
• Alimentele în România au crescut cu 6%, față de o contribuție moderată de 0.62 p.p. în Zona Euro.
• Bunurile nealimentare cresc cu 4% în România, peste media europeană.
• Energia este momentan neutră în România (dar cu riscuri de creștere), în timp ce în Zona Euro are o contribuție negativă (–0.34 p.p.).

Segmentarea inflatiei endogene pe sectoare

Valurile ondulatorii din sectorul serviciilor sunt mult mai persistente și mari ca amplitudine decât în alte sectoare, reflectând lipsa de competitivitate, puterea de piață a operatorilor, și ineficiențe în lanțurile valorice locale.

Cauze endogene macro

Costurile unitare cu forța de muncă – În ultimii doi ani, creșterea nominală a salariilor a depășit cu mult creșterea productivității (scădere cu 3,3% în 2023 conform BNR). Efect: costuri de producție mai mari → transmitere parțială în prețuri, mai ales în sectoare cu elasticitate redusă a ofertei (servicii, energie).

Servicii (75% din PIB) — salarii în creștere cu 17–20%, presiuni directe pe prețuri.Industrie prelucrătoare — salarii +15%, productivitate stagnanta sau ușor descrescătoare.

Cererea agregată și efectul de cerere – Creșterea salariilor nominale și a pensiilor (10–15% anual) a susținut o cerere internă ridicată în condițiile unor stocuri reduse de bunuri. Cererea pentru bunuri nealimentare și servicii a crescut cu 6–8% anual, în special pe segmentul mediu și mic.

Retail și comerț cu amănuntul — cerere în creștere, dificultăți de aprovizionare și creștere prețuri. Construcții — cerere ridicată, costuri materiale în creștere cu 12%, forță de muncă scumpă.

Cele mai periculoase surse de inflație autohtone sunt cele care se hrănesc din rigidități adânc înrădăcinate: piețe agricole fărâmițate, servicii nereglementate real, un stat adesea mai birocratic decât reformator.

Această rigiditate a ofertei face ca inflația să fie un simptom al unor disfuncționalități sistemice. Or, într-un asemenea context, politica monetară nu poate face mai mult decât să cârpească efecte.

Tocmai de aceea, viitorul inflației în România va fi decis acolo unde se nasc rigiditățile. În definitiv, între un viitor cu 3% și unul cu 7% diferența o face maturitatea cu care alegem să construim o economie care oferă, nu doar toacă.