• Energia umană ca resursă socială și politică
• Relația dintre polarități: iubire și frică
• De la experiență personală la mecanism colectiv

De-a lungul istoriei și în continuare, clasa privilegiată folosește energia oamenilor de rând — trecuți și prezenți. Nu metaforic sau conceptual. De facto. Ca pe niște cărbuni.

Fizic, energia este un nucleu, un tot cu două polarități: plus și minus. Tehnic, niciuna nu este dincolo de cealaltă. Sociologic însă, lucrurile nu mai sunt simetrice.

Așa cum am înțeles, după ieșirea din căsnicie, că oamenii nu știu să dea drumul și atunci sunt dispuși să se certe și să se rănească în cel mai groaznic mod atunci când nu mai există iubire — din simplul considerent că volumul stimulului negativ ajunge să fie egal sau chiar să-l depășească pe cel pozitiv care nu mai e. Și pentru că totul se desfășoară în aceeași undă. E tot intimitate.

Prin analogie, a colecta maximum de energie produsă de opusul iubirii din ființa umană este cea mai puternică formă de control. Pentru că fără liberul arbitru, fără posibilitatea de a disjunge, omul nu se oprește. Își exercită manifestarea până la implozie.

Iubirea este precum plusul dintr-o baterie. Când un om puternic nu are — sau nu mai are — acel plus, va deschide supapa minusului și o va alimenta pe principiul vaselor comunicante, până o va aduce la valoarea plusului inițial și chiar o va depăși. Pe modelul maximei românești: „eu te-am făcut, eu te omor”. Și în felul ăsta uităm că iubirea însăși mai există, în întreg.

În realitate, ambele polarități coexistă. Însă puterea se exercită prin controlul uneia și eliminarea celeilalte din înțelegerea colectivă.

Mă întreb: când am uitat să ne mai hrănim cu iubire, în cunoaștere? Și cum am ajuns să funcționăm aproape exclusiv pe frică și groază?

Copil fiind, primii cinci ani i-am trăit exclusiv cu bunicii. Apoi bunicii s-au stins.

De la cinci ani și jumătate am locuit cu părinții. Și, odată cu asta, am cunoscut-o pe mama. Și palma ei zilnică.

Pe la șase ani am intrat într-o biserică fără scop — de-a v-ați ascunselea. Am aflat atunci că stau bine la capitolul „cafteală zilnică” de la mama. Sunt părinți care își omoară copiii din chemare divină. Sunt frați care își crapă capul, deși sunt singurii adolescenți de pe tot pământul. Și când Dumnezeu se supără și dă reset, scapă doar familia lui Noe și celelalte specii. Nu și copiii altora.

Ah. Era să uit. Și femeia e, basicly, o curvă.

Din acest punct atât de chior ideologic și îmbătat cu țuică de furie, cu patru clase, mă întreb cui mama mă-sii i-o fi venit ideea malefică de „spovedanie”.

Și asta cu tot marketing-ul de fundal ortodox: tu — nevolnicul, neputinciosul, nedemn de dragoste.

Ca o ironie amară la tot platoul ortodox-creștin înghițit de mine de-a lungul vieții, prima oară când am studiat cu atenție înțelesul verbului „a ierta” a fost pe la 40 de ani. Viața mea a fost exclusiv tranzacțională. „Iartă” pare, pentru mine, un instrument de marketing străin, de care nu am beneficiat. Tocmai din acest motiv m-am gândit că îl pot studia epistemic, fără hohote de plâns. Unde nu e, nici Dumnezeu nu dă. Șah mat.

La polul opus — nu al religiei în sine, ci al acestui platou cu salată boeuf fără carne de vită — stă o poveste din Grecia Antică.

Despre un Minotaur. Despre creația lui, viața lui și lumea din jur.

Pornind de la niște părinți depravati, ordinari, profund lumești — că de asta a ieșit un copil cu cap de bou. Și până la manifestarea iubirii lor, în forma ei cea mai crudă și mai concretă.

O poveste despre părinți care ordonă construirea celui mai mare labirint din lume și își pun copilul diform în centrul lui. Labirintul încă există. Este în Creta.

Povestea, însă, s-a răsturnat. Am rămas cu ideea comodă că monstrul era în centru. Nu cu realitatea că zidurile au fost ridicate ca să țină oamenii departe de monstru. Sau, poate, monstru de oameni.

Și povestea continuă.

În labirint este introdus însuși cel care l-a construit: Daedalus. Și nu doar el — și fiul său, Icarus.

De aici, nu mai este despre pedeapsă. Este despre iubirea de părinte.

Și despre un îndemn pe care creștinismul popular nu l-a mai rostit vreodată, nici măcar ca posibilitate:

„Zboară alături de mine, Icarus. Nu te îndepărta. Prea aproape de soare și ceara se va topi. Prea jos și te vei zdrobi de apă ca de zid. Zboară alături de mine.”

A făcut-o Icarus? L-a ascultat? Bineînțeles că nu.

Dar diferența rămâne colosală.

Drumul e miza. La final, toți ne izbim de caldarâm.

Oamenii nu sunt controlați prin lipsa energiei, ci prin deturnarea ei spre forme distructive,iar sistemele care monopolizează această conversie devin dominante. Singura alternativa ramane echilibrul lucid.