Domnule Marinescu,

Știți, cumva, bătrânul din colțul mesei, stând ghebos, cu găina sub braț – din interpretarea cinematografică de excepție a filmului Enigma Otiliei? „…Nu dau nimic! Nu dau nimic!”

Nu vă cerem să dați ceva, domnule ministru. Ce ați putea da? Nu vedem nimic de utilitate publică în acest sens. Vă cerem doar să vă dați jos de pe scaun.

Confundați legalitatea cu legitimitatea.

Apoi, nu este o mare diferență între retorica și logica dumneavoastră și cele ale doamnei Liana Arsenie. Vă scuzați în aceeași manieră.

Pe ce vă bazați, însă, insistând cu această ipoteză – și anume că nu ar fi existat, la acea vreme, cadrul necesar care să condamne acest virus al „copy-paste-ului” ce vă atinge pe toți? Poate că termenul de copy-paste nu exista. Dar de copiat rușinos auzise tot românul.

Vă mai amintiți cuvintele: „…spuse lu’ tovarașa?” Așa am înțeles, de mici copii, ce înseamnă furtul intelectual. Aveam un coleg în școala generală. Leonardo. Avea un trening Sergio Tacchini, băiat descurcăreț de cartier. Asemănarea e mare.

Înțeleg. Sunteți atât de mulți în această situație încât considerați că istoria vă va uita. Totodată, fiind atât de mulți, scuipați și în sân, de grija precedentului judecat. Că ajungeți să plecați toți acasă.

Rușinea nu mai funcționează acolo unde responsabilitatea a fost colectivizată. Pentru că, între voi, cine să vă mai bată obrazul? Iar printre noi, oamenii de rând, ajungeți prea rar.

La bloc nu stați, să vă bată vecinul în țeavă, noaptea, urlând: „Borfașuleee, dă bă’ ministerul înapoi!” Doar remunerația continuă. Și asta vă ajută să treceți peste durerea produsă de noi, plebea.

Între timp, nu vă poate smulge nimeni găina de sub braț.

Însă poate că, într-o zi, cineva va proiecta pe o clădire publică o întrebare simplă: Domnule ministru, coborâți totuși, la prima?

Nu uităm.