O nație poate visa doar atât cât trecutul său îi permite. Orice altă fantezie este considerată simplă iluzie, pentru că nu a trecut testul fraternizării cu societatea. Abia după această fraternizare, societatea capătă iluzia alegerii istorice și poate ridica, „din rândurile sale”, noul conducător.

La Revoluția din 1989, românii își pierduseră încrederea în cele trei mari puteri ale statului: partidul, securitatea și armata. Singura instituție „legitimă” devenise (peste noapte) Televiziunea Română.

Prin această instituție și la nivelul acelor ani, România a dat lumii cea mai mare lecție de staged PR și cognitive warfare – și asta printr-o amărâtă de transmisie analogică.

Revoluția Română din 1989 poate fi astăzi înțeleasă ca o operațiune de stabilizare cognitivă reușită (dincolo de aspectele sale implicite politice si militare); una – în care, legitimitatea a fost obținută prin controlul percepțiilor înaintea instituționalizării formale a puterii. Televiziunea Română a constituit infrastructura centrală a acestui proces, iar familiaritatea personajelor, simbolistica cadrului, repetiția, tonul și estetica improvizației au fost instrumentele sale principale.

Cunoscutul – chiar dacă ideologic compromis – a fost preferat necunoscutului radical, așa cum știm noi să facem de secole. Si asta a permis redefinirea rapidă a conceptului de „popor” fără distrugerea ierarhiei simbolice.

Statul părea că vorbește în numele societății, nu deasupra ei. Și astfel am reinstituit puterea partidului, alegându-l pe Iliescu.

După un deceniu si câteva ezitări, a urmat rândul celei de-a doua puteri în statul român proaspăt de-decomunizat: securitatea. Așa l-am ales, două mandate, pe Băsescu.

Ar fi fost ostentativ să urmeze direct armata. Așa că boierii au hotărât că un principe străin ar aduce fonduri. Și cândva, și acum. Doar că, de cândva până acum, noi am rămas doar cu kilometrii de șine de tren făcuți de primul. În rest, am vândut totul la fier vechi: industria cu partidul, flota cu securitatea.

La ultimul nu mai rămăsese mare lucru de vândut. Așa că boierii au revenit la actul de seducție suprem al românului: frica.

După două buzdugane (cu iz de armată) ridicate în aer – de pe plaiuri de doină și de pe meleaguri cu cowboy, de tip Ciucă și Geoană – ne-am ales cu sperietoarea de Georgescu și cu un conducător pe modelul primului arhetip pe care și-l mai amintește românul: cel care deosebea ocaua mică de ocaua mare.

Doar că, tocmai aici …încă mai calculează președintele nostru în funcție.