Domnule Guvernator al Băncii Naționale a României,

Cu îngăduință, vă rog să-mi permiteți

A mă adresa dumneavoastră fără vioară în foaier, argintărie în cameră sau trusă Capra Nera în bagaj. Dar poate că, pentru câteva minute, ne putem imagina că le am. Poate, dumneavoastră le aveți deja. Și dacă nu, cu promisiunea că n-am să murdăresc niciun ciucure metaforic al covorului pe care pășiți,

vă invit doar să filosofăm puțin, ca între oameni așezați în protocolul gândirii.

Mizez totuși pe o ordine de precădere, pe care o respect: vă cer întâi îngăduința de a vă răpi o ceașcă de timp, pentru zece paragrafe și o problemă de economie, la final. Vă promit că în tot acest răstimp, stau nemișcată, fără a vă tulbura ordinea, sau ritmul.

Despre noi, oamenii de rând

Suntem cei care preluăm metadatele livrate, le absorbim, le decodăm, le transformăm în algoritmi funcționali de viață: să știm ce să cumpărăm, unde să mergem, când să vorbim, cum să răspundem. Ne place să credem că discernem. În realitate, mintea adultului, obosită dar bine “formată”, e prinsă în obiceiuri și pattern-uri. Ne adăugăm rutine până uităm de ce le-am început. Și într-o zi, credem că știm totul — doar pentru că nimic nu ne mai provoacă îndoiala.

Și atunci, combustia internă — acea energie cu care ne luminam cândva, cărările înspre înțelegere — se transformă în autosuficiență. Validăm doar.

Când lumea devine binară și opțiunile se reduc la “ești cu mine sau împotrivă”, chiar și mintea antrenată caută refugiu în satisfacția primitivă a polarizării. Se aprinde un licurici și, brusc, universul nostru se reduce la fascinația pentru acel punct luminos. Ne blocăm. Și, de cele mai multe ori, nici nu e vina noastră. E natura umană, am putea spune.

Dar, să nu ne grăbim. Definițiile au prostul obicei să-și schimbe culoarea.

Acum câteva sute de ani, natura umană trăia aceleași dileme. Doar că, atunci, se mai oprea din când în când pentru a pune întrebări. Pentru a înțelege și discerne. Iar când diferențele de gust, de opinie, de perspectivă deveneau incomode, își amintea că “de gustibus non est disputandum” e o cotitură spre înțelepciune. …nu o scuză.

Gusturile nu se discută. Se cultivă, domnule Guvernator. Iar cultivarea lor cere efort. Ghidare. Prezență. Însă, astăzi, cel care ar trebui să aștepte în chioșcul simbolic din Tâncăbești Vale — cel care ar trebui să ghideze — lipsește. Nu-i nimeni acolo. Iar cetățeanul de rând, cel obosit, cel care a învățat meniul de la Nokia, care poartă aceiași pantofi de patru veri, se oprește. Se rușinează. Și renunță.

…Și totuși, dacă refuză să renunțe, dacă ridică din nou privirea și caută acel punct de ghidaj, îl caută, instinctiv, la dumneavoastră, domnule Guvernator al Băncii Naționale a României. De ce? Pentru că sunteți acolo de peste trei decenii. Si pentru că tăcerea dumneavoastră în fața polarizării e mai grea decât zgomotul nostru.

Vă las, așadar, cu o problemă de economie.

Nu e sofisticată. E despre un pescar. Locuiește într-un sat de pescari. Toți își vând peștii în aceeași piață comunitară. Trăiesc din diferența zilnică de schimb. Până într-o zi, când pescarului nostru i se rupe plasa. De aici, opțiunile sunt următoarele:

• a. Devine subcontractor. Muncește pentru altul. Mănâncă un singur pește pe zi. Nu are plan. Doar supraviețuiește.
• b. Se împrumută pentru o plasă nouă, dar fără să-și facă vreun plan. Devine, aproape sigur, dependent. Ireversibil.
• c. Închiriază o plasă. Se împrumută mai puțin, dar renunță la mâncare și la contribuțiile sociale.
• d. Are o epifanie. Începe să gândească în pești. Dar fără carte, și el sfârșește în categoria a).

Textul problemei este inspirat dintr-un manual vechi de peste 30 de ani. Cam cât cariera dumneavoastră. Canadian Financial Management, ediția a patra. Brigham, Kahl și Rentz.

Întrebarea, domnule Guvernator – e despre alegere si despre discernământ.

Despre cine învață pe cine să calculeze în pești.

Am fost de prea multe ori o țară în care lucrurile s-au întâmplat în absența deciziei — sau împotriva ei.

Ne lipsește, de fapt, o teorie generală a eșecului românesc în epoca post-comunistă. A acelui eșec care nu înseamnă colaps, dar înseamnă …multe ratări. Lipsa de viziune, lipsa de voință, lipsa de continuitate, inadecvarea instituțională, mediocritatea politică — toate acestea sunt, poate, cauze. Dar ele sunt mai degrabă simptome ale unui mecanism istoric profund care ne scapă.

Grav e că nu am reușit ce am fi putut. Mai grav e că nu înțelegem de ce. Că nu avem o explicație clară, o teză solidă, o narațiune coerentă a propriei noastre traiectorii. O explicație serioasă, nu vreuna moralizatoare.

Poate că nu e târziu.

Vă mulțumesc dacă ați ajuns până aici. N-am stricat niciun ciucure.

Cu respect,

Andreea Ecaterina Gudin